Lunile astea, am tot cunoscut art directori, care mai de care mai cunoscători în ale DTP-ului și ale artelor vizuale. Cu greu, m-am abținut să nu îi spun unuia dintre ei că ar avea mai mult succes dacă ar vinde mici în piață, după ce a dat dovadă că habar nu are cu ce se mănâncă fotografia și design-ul de revistă. Anyway, azi mi s-a confirmat, pentru a nu știu câta oară, că publisherii din România pier pe limba lor. Și o merită din plin.
Mă uit printre revistele pe care le avem în casă și constat că citim doar National Geographic, Biz și Decât o Revistă. Trei publicații cu conținut total diferit, care ne satisfac nevoia de lectură plăcută în mod egal. Dacă vreau să mă plimb printre culturi, tradiții și religii, merg spre National Geographic. Dacă vreau să mă bucur de jurnalism de business, făcut cu simț de răspundere, pun mâna pe Biz. Iar dacă vreau să mă prindă 4 dimineața citind, aleg Decât o Revistă. Iar dacă vreau știri, găsesc pe TV, la radio sau online. Sau pe Facebook
N-am fost niciodată fana revistelor glossy, dar le mai cumpăram pentru pierdut vremea. Acum, e destul să văd o copertă, două, și știu că, de cele mai multe ori, conținutul nu face nici cât costurile de producție. Ne-am obișnuit (sau, în unele cazuri, ni s-a impus) să traducem revistele-mamă de afară, să ilustrăm materialele cu fotografii banale, care nu transmit absolut nimic. E foarte simplu să trântești un material slab în revistă și să îl dai cititorului. Pentru ce să îți bați capul, dacă „publicul nu cere” altceva? Publicul așteaptă altceva, de asta sunt sigură, pentru că altfel printul nu ar fi decăzut atât de mult. Dar ne place să aruncăm vina asupra mediului online care, ce să vezi, face informația mai accesibilă și ți-o aduce în casă în timp real.
Mediul online a avut de spus, fără doar și poate, un cuvânt important în transmiterea informației și în modificarea fluxului de muncă al printului. Dar cum se face că, atunci când piața se ducea în jos, apăreau reviste ca Decât o Revistă, care ofereau un conținut de calitate? Tot când toți publisherii se dădeau de ceasul morții, Revista Biz stătea bine, doar pentru că Marta Ușurelu avea curajul de a paria pe hârtie. În revistele astea am găsit publicitate creativă, am găsit povești scrise foarte bine despre oameni care fac lucrurile să se miște.
Echipa Biz a demonstrat că o revistă se poate face în 48 de ore și și-a mutat redacția în toată Europa. Astea, doar pentru a demonstra că printul poate supraviețui dacă îți dai interesul și dacă faci jurnalism ca la carte.
Decât o Revistă este, după părerea mea, cel mai ambițios proiect de print. De unde să mai cumperi jurnalism narativ, când chioșcurile de ziare sunt tapetate cu funduri și buze siliconate? Dar iată că Cristi Lupșa a știut cum să pună problema și, mai ales, cum să adune în jurul său jurnaliști talentați, cu poftă de scris povești memorabile. Trebuie să îți placă foarte tare să scrii, să ai curaj și, mai ales, încredere că poveștile tale pot stârni emoții ca să pornești un proiect cum e Decât o Revista. Încă citesc numerele trecute, doar pentru că poveștile mi-au mișcat coarda sensibilă. My all time favorite rămâne „O poveste despre sâni”.
Ceea ce nu cred că au înțeles trusturile media este că în spatele revistelor lor sunt oameni care pot scrie povești extraordinare și care TREBUIE lăsați să scrie fără restricții. Am cumpărat Esquire cât regăseam în revistă materialele lui Cristi Lupșa, Simina Mistreanu sau Alexandru Brăduț Ulmanu. Încă mai am numărul în care Cristi Lupșa a publicat articolul despre Maria Dinulescu. Wow, și acum mi se face pielea de găină când îmi amintesc cât de tare m-a prins povestea, aveam senzația că mă plimb cu ei și îi ascult vorbind. La fel, cumpăram Tabu pentru materialele Cristinei Bazavan și ale Inei Țăranu-Hofnăr. Revistele care nu mă fac să simt, nu au decât să ajungă la retururi. Dacă vreau hârtie de împachetat, mă duc la librărie.
Revista Cariere e un alt prilej de descoperit oameni faini, surprinși în articole deștepte și foarte bine ilustrate. Și-mi place că acceptă fotografii creative, care iau ochii. Așadar, sper să mai dau peste reviste care să lase creativitatea să vorbească, indiferent de domeniul pe care îl tratează.
Ducând ideea mai departe, cred că filosofia curajului de a ieși din zona de confort l-a făcut pe Felix Baumgartner celebru. Dacă sărea de la 4000 m, era doar un alt parașutist. Dar a sărit de la marginea atmosferei, iar acum, când căutăm „felix” pe Google, numele său este primul rezultat.
Și că tot am scris despre creativitate și oameni care ne inspiră, sper să ne vedem la ZileleBiz. Aneta Bogdan este, de departe, una din cele mai motivante figuri din peisajul comunicării românești. Iar Florin Talpeș este omul care a demonstrat că talentul românesc poate rămâne în țară pentru a da rezultate excelente. Așadar, veniți la eveniment, să ascultați și să povestiți cu oameni talentați. Dacă vă înscrieți până joi, beneficiați de pachetul 2+1
Photo Credits: nationalgeographic.com
Uf, darling. Trebuie sa stam de vorba :)) Este clar ca vorbesti despre o segmentare a consumatorilor. Faptul ca tu citesti 3 sau 5 reviste, nu inseamna ca si ceilalti ar trebui sa le citeasca doar pe acestea (plus ca tu esti nisata, cu un alt intelect si experienta). In acelasi timp nu inseamna ca celelalte reviste sunt proaste. Refuz sa cred asa ceva
Bine, poate exista cateva care au nevoie de retusuri. Si multe dintre cele mass-market care au nevoie maxim de face/content lifting… dar nu cred ca reviste precum Zeppelin, Elle, Harpers, The Institute – ca tot ziceam ca tu esti de nisa…si as putea enumera chiar si mai multe, sunt reviste de aruncat la gunoi. Am savurat FHM luna asta!!! si da, este o revista de barbati, care este savurata de o femeie.
Si ar fi f multe de spus si chiar m-as lega si de TV si online care ofera mult continut si prost…dar de fapt procentual peste tot este la fel.
Ai reviste ok si reviste mai putin ok. Ai posturi TV ok, ai si posturi TV mai putin ok. etc.
Ah, si legat de Aneta Bogdan. Da, este un om important si poate chiar un Icon… dar ce zici de Stefan Liute, care mult timp a avut Wireality, cumva undeground, educand piata oamenilor de comunicare si cu toate acestea a avansat cu Storience acum. Si muuulti alti care nu se promoveaza asa tare si care fac treaba buna.
Lots to talk about! Ce zici de o intalnire?
Pfiu, speram sa nu o ia cineva asa tehnic Faptul ca nu am mentionat alte reviste nu inseamna ca ele nu exista, ca sunt proaste, ca nu le mai citesc din cand in cand sau ca toti ar trebui sa citeasca ce citesc eu. Da, si eu citeam Esquire, revista de barbati, o savuram din scoarta in scoarta. Insa continutul Esquire din ultima perioada este mai slab decat acum 2-3 ani, asadar nu mai cumpar revista. E cam ca la loto
Harpers are, mainly, continut de afara. Dar uita-te la Tabu, care avea super povesti, iar acum o pune pe Bianca Dragusanu pe coperta. Cam trist. Plus ca nici imaginile nu-s prea rasarite.
Stefan Liute mi-a fost profesor la master, stiu ce lucreaza si eram abonata (inca sunt, dar proiectul a ramas in coada de peste, conform ultimului newsletter) la The Weekly Wire Si da, Stefan e un icon, iar ce face si ce va face cu Storience merita urmarit Mai sunt si alti oameni de urmarit si mi-ar placea sa vorbeasca mai mult despre ceea ce fac.
In rest, numai de bine
Deci cand ne vedem? :)) sa o luam tehnic pe fiecare revista in parte :p
Am simtit o mica partinire pe acolo (u know… biz, zilele biz). cunosc multi oameni foarte buni din presa si, tocmai noi, cei din comunicare, ar trebui sa intelegem si constrangerilor lor si sa le dam, pe cat posibil, cea mai buna informatie.
Nu tin partea nimanui si comentez de cate ori nu imi convine ceva. Fii sigura ca daca Biz ar da-o de gard, le-as scoate ochii. Am zis de ei pentru ca fac treaba buna, iar Zilele Biz chiar e un eveniment misto.
In presa sunt multi oameni foarte buni si le inteleg foarte bine constrangerile. De cele mai multe ori, dau un material de exceptie si le e franjurat de publisher pana ajunge de duzina. Deh, curajul, cum ziceam. Problema pe care am simtit-o eu, si care speram sa se desprinda din material, e ca sunt destui profesionisti care au ajuns pe scaune de publisheri si nu stiu sa aprecieze munca pe care o fac echipele lor/nu au curaj sa mearga pe drumuri nebatatorite si sa exploateze la maximum ceea ce pot face oamenii de sub ei.
Noi, cei din comunicare, ar trebui sa fim mai atenti la ce relatii dezvoltam cu jurnalistii, pentru ca stiu destui piaristi care vad in ei niste prieteni de ocazie, din pacate. Eu am fost de ambele parti ale baricadei si-am simtit pe pielea mea cum e sa iti dea piaristul un comunicat pe care „vreau sa il publici asa cum ti-l trimit”. De aici, am inteles cum nu ar trebui sa fiu ca om de comunicare. Din fericire, nu cred ca poate spune vreun jurnalist ca l-am tratat aiurea.